SUBTERANELE DIN BOMARZO
I. La noia
largo sostenuto
O cameră largă,
mobilierul drapat în stofe purpurii – lux auster scăzut din strălucire și
fereastra cu sticla cenușie: prin ea tânărul Duce, lăsându-și gândul ploii să-i
fie risipit, dizolvă împrejurul tot în sine. Visa de-o vreme-ncoace înnegurate
valuri, vârtejuri, învolburări de Styx.
Afară, pe ziduri,
scurgându-se întruna și lent, întunecoasa desfacere - burnița de noiembrie.
Fără oprire apele
curg și gândurile Ducelui cu ele. De pe piatra caselor pe străzile înguste,
jos, tot în jos, în pâraie mici, adunându-se inegal în albii noroiase dincolo de
marginea drumurilor spre vale, apele par să treacă dintr-o lume într-alta. Căci
urma li se pierde în râpa de lângă Monte Casoli, acolo unde veghează spectre în
lava întărită.
Ducele coboară
din turn
în sala mare,
sunt multe scaune acolo și mese. Goale, nimeni, nimeni. Servitorii au ațipit pe
lavițele lungi, doar focul mișcă în bucătăria lor. Ducele iese, frigul
îi mușcă umed
fruntea. Merge spre vale – pâlnie de ape
subțiri și
întunecate.
Mai jos, încă mai
jos, un iaz rotund, un ochi în unde negre, nadir necunoscut. În el
privea-ncordat aristocratul și-ntr-un răstimp anume văzu spinarea albă a unui
pește-fulger-lovind suprafața o clipă și încă una. Ducele-atunci a știut. S-a
întors.
Camera
neîncălzită, cu el stând la fereastră și privind în noiembrie iar ca într-un
suflet străin
de care se teme,
de care se
ascunde. Smochine vechi și portocale mucegăite-n fructieră, câteva flori din
vara ce-a trecut, uscate într-o vază de bronz. Ploaia se întețise și
prin neștiute
crăpături, un fir de apă susura înăuntru; dar în toate o liniște cum n-a mai
fost.
Avea în ochi
vietatea albă din dedesubtul văii. Era ca și cum își privea fața într-o oglindă-antică de mormânt etrusc. Și-ar fi dorit să mărturisească această exaltare opacă.
Ar fi povestit oricui, ca sie-și, această
poveste
încâlcită.
Încerca să-și
adune mințile într-un gând. Uneori reușea, mai ales noaptea. A trecut destul
timp de când tot strigă. E singur în strigătul lui, e singur. Toate
îngrămădite, apăsând într-o vedenie a cărei greutate îl înstrăinează. Sunt zile,
de-acum, în care uită că trăiește.
Zilele nici nu
mai trec.
Un timp continuu,
un timp ca un fir deșirat și subțire înoadă fragil amintirile de viață. Sunt
doar marginalii.
Tânărul Duce e un
semn obscur, ieșind înspre valea închisă.
